Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…

imagine

În cartea “Semințele generozității”, Denis Waitley publică un fragment dintr-o scrisoare citită în timp ce se documenta pentru cartea sa. Așa cum menționează Waitley: “nu îl cunosc pe autorul acestei scrisori, dar cuvintele ar fi putut fi foarte bine scrise de vocea interioară care se ascunde, nevăzută, în fiecare dintre noi”.

Nu te lăsa amăgit de mine. Nu te lăsa amăgit de fața mea. Port o mască. Port o mie de măști – măști pe care mi-e teamă să le scot. Și nici una din ele nu sunt eu.

Prefăcătoria este o artă ce reprezintă a doua mea natură, dar nu te lăsa înșelat. De dragul meu, nu te lăsa înșelat. Dau impresia că sunt în siguranță, că totul este fericire și calm în mine și în jurul meu. Că numele meu este încredere în sine, și că acționez cu sânge rece, că marea este calmă și că mă aflu la cârmă. Și că nu am nevoie de nimeni. Dar să nu crezi asta, te rog. Suprafața mea poate părea lină, dar suprafața mea este masca mea, masca mea ce se schimbă întotdeauna și care mă ascunde întotdeauna.

Dincolo de minciună nu se află nici mulțumire de sine, nici împăcare cu sine. Dincolo mă aflu eu, cel adevărat, tulburat, plin de teamă, singur. Dar ascund toate astea. Nu vreau să le știe altcineva. Intru în panică la gândul că slăbiciunile mele și teama mea ar putea fi dezvăluite. Iată de ce am creat, înnebunit, o mască în spatele căreia să mă ascund – o fațadă nonșalantă, sofisticată – care să mă ajute să mă prefac, să mă apere de privirea care știe. Însă o asemenea privire este chiar salvarea mea, singura mea salvare, și o știu. Este așa, dacă este urmată de acceptare. Dacă este urmată de iubire.

Este singurul lucru care mă poate elibera pe mine de mine însumi, de zidul închisorii pe care singur l-am construit, de barierele pe care le-am ridicat cu atâta trudă. Este singurul lucru care mă va asigura de ceea ce nu mă pot asigura eu însumi – că sunt cu adevărat minunat…

Cine sunt, s-ar putea să te întrebi. Sunt o persoană pe care o cunoști foarte bine. Sunt fiecare bărbat pe care-l întâlnești. Sunt fiecare femeie pe care o întâlnești. Sunt fiecare copil pe care îl întâlnești. Sunt chiar în fața ta. Te rog…iubește-mă.

Denis Waitley se întreabă dacă teama de a fi respinși ne împiedică să fim iubiți și să ne exprimăm iubirea, cum putem scăpa de ea? Ce să-i spunem acelei voci din subconștientul nostru care ne controlează sentimentele față de noi înșine, și față de ceilalți?

Iubirea e soluția! Cu iubire, nu poate exista teamă. Iubirea este naturală  și necondiționată. Dragostea nu pune întrebări – nu predică, nici nu cere; nu compară, nici nu măsoară. Dragostea este – pur și simplu – cel mai de preț lucru din lume.

S-au scris multe texte despre dragoste, însă poate cel mai frumos scris vreodată se află în 1 Corinteni, 13:

Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor

Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.

Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

nu se poartă necuviincios, nu caută folosul sau, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.

Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.

Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârșit, acest “în parte” se va sfârși.

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglinda, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.

Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Lumea creștină sărbătorește în această perioadă cel mai important act de iubire care a fost înfăptuit vreodată, act care a adus omenirii speranța mântuirii și a vieții veșnice, prin sacrificiul lui Isus Hristos. Poate că e un bun moment să renunțăm la acele măști care ne fac să arătăm și să sunăm ca un “chimval zângănitor”, să ne “dezbrăcăm” câteva clipe de atâta știință, să învingem “temerile care ne încătușează” și să reflectăm la importanța acestui act suprem de iubire, pornind de acolo de unde ar trebui pornit: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea….“.

Acesta este primul pas spre LIBERTATE.

 

 



Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *



Scroll